Am lasat cateva zile sa treaca, am incercat sa mai uit durerea!
Marti, 21 februarie, trebuia sa fie o zi foarte frumoasa pentru mine. Veneau baietii acasa! De la Craciun nu ne mai intalnisem. Ca o mama de baieti, am pregatit o supa cu galusti pufoase, o ciulama de ciuperci cu piept de pui, sarmale, piure cu friptura, placinta cu branza dulce, napolitane, ciocolata de casa. Eram mandra de mine!
Alexandru venea sa-si schimbe cartea de identitate iar Stefan sa-si faca ITP-ul la masina. Au sosit de dimineata si fiecare a plecat sa-si rezolve problemele. Sotul a mers cu Alex la politie. Dupa ceva timp vine acasa enervat, la el se intampla la cativa ani chestia asta. Ce-i ? Trebuie sa te duci tu, actele casei sunt pe numele tau de domnisoara! Pai…legea nu spune…certficatul de casatorie l-ai avut? Da! De ce te enervezi? Am intrat in UE si acum trebuiesc mai multe hartoage si toata familia…sa-l iau si pe Stefan? S-au schimbat regulile, primele acte le-ai facut tu cu ei, acum un an cand l-am luat pe tata in spatiu, ai fost tu acum…eu trebuie…noi reglementari! Se uita la mine, zambind, asta vroiam.
Iau cheile de la masina, ghinion, masina de gunoi derapa in spatele ei. Ma uit in zare pe bulevard, ma incurajez, respir adanc de cateva ori…e in regula. Am astm, de cateva luni nu am mai iesit din casa. Distanta pana la politie, cam de la magazinul Cocor la Unirea, nimica toata. Trotuarul curatat, merg bine, dar aerul rece ma cam inhama. Ajung, baiatul ma astepta, intru, ma asez pe scaun neinvitata, imi era greu…deja suieram, intreb „exces de zel?’ Completeaza, semnez, rog sa cheme salvarea, RASETE, MULTE RASETE, trei birouri de rasete, nu mai puteam, aveam in fata o gaina care se zbate. Gandeam, vedeam, aer nu aveam, rog iar sa cheme salvarea, banuiam ca-mi va fi mai rau, imi raspund ca nu au voie sa dea telefon. Au intrat si ei in panica (doua doamne), ceilalti radeau, strident, urat. Imi cheama baiatul si-l pun sa cheme salvarea. Sunteti buni de pus pe net, atat am putut spune…suier…”la pastila de ras” in gand. Rog sa inchida usa ( acoperita de sus pana jos cu hartie decolorata sa nu vada cetateanul ce?) intre birouri, rasul imi provoca mult rau. Eu nu mai puteam si ei radeau, imi adun puterile si vreau sa le vad fetele, oameni cu chip de monstru, incerc sa le disting numele pe ecuson dar vad in ceata, intreb o domnisoara cum o cheama ( cea care radea cu spor) nu-mi spune…si nu mai vine odata salvarea…n-am la ce ma gandi si eu, auzi sa vezi daca numele i se potriveste…Maria…o , nu cred! Usa se deschide si intra cei care ma salveaza. La spital, cand cobor din salvare vad ca unghiile (noroc ca sunt scurte) erau in mana baiatului… Aparate, fire, bluza taiata…sunt intre oameni. Dupa vreo doua ore, spun medicului ca sunt bine, el ca inca nu. Mai stau alte doua ore si ma gandesc cum trebuia sa fie aceasta zi, compar oamenii de la evidenta populatiei, oamenii de pe salvare, oamenii din garda. Sunt ai nostri, platiti de noi, pentru cetatean!
Medicul imi spune ca la baza crizei de astm, e posibil si o alergie, in gand imi spun „o alergie la prostie”! Ies din garda si-mi vad baietii cu sotul la usa! Nu e corect! Imi pare rau! Alexandru imi spune ca el nu a mers niciodata cu salvarea, ii spun ca mai bine asa decat invers, e in firea lucrurilor!
Se spune ca mai bine lasa-te umilit decat sa umilesti!
balasavioleta 